Recenzie Convorbiri cu Octavian Paler scrisa de "cornelia.popa"

• 1
• 2
• 3
• 4
• 5

Întrebările formulate de criticul Daniel Cristea-Enache și adresate scriitorului Octavian Paler au format mai mult un jurnal, o bibliografie a celui din urmă. Aceste mărturisiri sunt printre ultimele făcute de Paler, întrucât la puțin timp după s-a stins din viață.

Octavian Paler se descrie ca un lup singuratic și asta pentru că mereu i-a plăcut să stea retras, să asculte, să-și adune gândurile și să nu atragă atenția asupra sa. Un om calculat, care a știu să vorbească și să acționeze atunci când trebuie, care s-a făcut cunoscut doar prin meritele lui și de la care avem de învățat o mulțime de lucruri.

Prin răspunsurile date, Paler vorbește despre copilărie, studenție, tinerețe, despre primele gânduri de a scrie o carte, de manuscrisele ce le-a pierdut, de probleme ce le-a avut de înfruntat, de momentele frumoase de care s-a bucurat și, în cele din urmă, vorbește despre bătrânețea ce-l apasă și despre felul în care lumea din jurul lui s-a schimbat, s-a urâțit. Da, lumea nu mai e ca altădată, iar asta nu trebuie să ne-o spună vreun scriitor, ne dăm seama și singuri, uitându-ne în jur.

“În ce mai crede, oare, omul de azi în afară de bani și de tehnică? Mai există idealuri? Mai există valori? Alergăm nebunește, cu tot mai puțină răbdare, spre ce? Uitați-vă, cum arată ambuteiajele. Statul pe loc provoacă adevărate crize de accelator. Mai are timp cineva să citească romane masive, dacă ele n-au prestigiu de a fi fost scrise de Tolstoi sau Dostoievski? Ați remarcat că, azi, cărțile sunt din ce în ce mai subțiri, ca să poată fi citite repede? Echilibru dintre a avea și a fi pare rupt definitiv. Ne plictisim iute și de drame și de idei.”

Oamenii sunt plictisiți de toate, nu mai au entuziasmul vremilor de altădată, tinerii nu mai apreciază micile plăceri ale vieții, iar copiii nu se mai bucură de copilărie cum ar trebui.

“Pe stradă, întâlnesc juni și june care stau cu mobilul în urechi și când trec printre mașini sau se dau jos din tramvai. Or fi găsind ei timp, vreodată, să se uite cum se pregătește cerul de noapte?”

Ce mă întristează cel mai mult după ce-am închis această carte e că Octavian Paler a plecat dintre noi dezamăgit și fără speranță. Majoritatea ne îmbărbătăm și spunem cu tărie că o să fie bine, că vor veni și vremuri bune. Paler însă nu privea așa lucrurile, s-ar putea spune că nu mai credea în om, în omul frumos, cum și în privința lui Dumnezeu avea dubii și nu se putea pronunța.

”Nu știu dacă Dumnezeul meu personal există, dar știu că, negându-l, aș fi ca o busolă stricată. Îmi e frică, nu de Dumnezeu. Îmi e frică de absența lui Dumnezeu.”

E o carte pe care-am amânat să o citesc și e trist să vezi că, după atâția ani de la publicarea cărții, lucrurile au rămas la fel și Octavian Paler continuă să aibă dreptate. Printre rândurile scrise stau învățături și răspunsuri la viață, printre tristețile și bucuriile lui găsim și frânturi din amintirile noastre. Mi-ar fi plăcut să-l întâlnesc, însă anii mei nu s-au intersectat cu anii lui se pare, însă am să-l întâlnesc în continuarea în scrierile lui.